Bits & pieces

Am început să scriu această postare în timp ce o ascultam pe Gretchen Rubin live pe Facebook vorbind despre citate. Mi-a plăcut atât de mult tema că i-am trimis și eu una dintre preferatele mele („Be happy. It’s one way of being wise” – Colette) și femeia asta, pe care o admir și căreia i-am citit deja o carte, iar a doua e pe lista de TBR, mi-a zis numele și a citit citatul meu și a fost încântată de el. Mă bucură lucrurile astea mici și pentru că au fost multe în săptămânile care au trecut, m-am gândit să le împărtășesc cu voi.

Citește mai mult

Platou cu bunătăți

Acum câteva luni am făcut pentru prima dată o comandă la Urdă.ro. Mi-a plăcut tot ce mi-am luat, adică brânză, pâine, unt și zacuscă de pește, așa că săptămâna trecută m-am înființat din nou la ei pe site cu o jalbă-n vârf de taste.

Tot brânză și de data asta, vreo două feluri, plus un alt tip de pâine și un borcan de miere de salcâm. Şi pentru că mi-au plăcut și astea, am încropit din toate un platouaș. Bun de tot cu orice ocazie, și dimineața, și seara, și-ntre mese, că e petrecere cu oameni mulți sau doar în doi. Ba eu sunt de părere c-ar merge și dacă ești singur și nu te simți prea onest și parc-ai vrea să te cinstești cumva (e de la Luc zicerea asta, am ținut-o minte :P). Încropește-ți un platou din ăsta, pune-ți o muzică de care-ți place (pe mine Solomon Burke mă scoate mereu din letargie), toarnă-ți un pahar din licoarea preferată și gata festinul.

Citește mai mult

Mămăligă în straturi

Săptămâna trecută m-a năpădit o poftă mare de mămăligă. Am vorbit la serviciu despre  mămăligă, am citit apoi articolul ăsta al lui Doru Panaitescu, papilele s-au răzvrătit și pofta și-a făcut propria lege, mi-a dat șah mat și-a urcat în mine până când n-am mai știut ce să fac cu ea decât s-o potolesc.

Nu mă pricep cine știe ce să fac mămăligă. Cu cât se termină mai repede procesul și pot să mănânc, cu atât mai bine. Când merg la Ploiești, mă uit uneori cu un amestec de respect și mândrie la tata care are atâta răbdare încât să nu facă o mămăligă rapidă și stă și amestecă cu concentrare în ea până ce capătă consistența care-i place lui. Mie dă-mi un pachet de mălai din cel de la Panzani (best ever pentru mămăligi rapide și delicioase) și-n trei minute îți pun pe masă ditai soarele galben, numai bun de combinat cu brânză și smântână.

Citește mai mult

Mara Mura, paradisul dulce de la Ateneu

Deși a trecut cam o lună de când am fost pentru prima dată la Mara Mura, amintirile nu s-au estompat. Mi-aduc perfect aminte de senzația c-am pășit într-un loc magic, mi-amintesc de gustul bun al prăjiturii și de toate detaliile atât de ingenios gândite.

E greu să nu zâmbești sau să nu visezi când stai la masă și-n jurul tău totul te atrage: cănile supradimensionate transformate în vaze de flori, peretele din cărămidă, florile de pe masă, scaunele personalizate și joase, farfuriile și lingurițele elegante. Da, pare, cel puțin la prima vedere, un loc plin de dulce, dar nu edulcorat. În orice caz, domnițele îl vor aprecia mai bine decât domnii, pentru că se vor regăsi mai mult în partea de design; prăjiturile sunt, fără îndoială, pentru toată lumea.

Citește mai mult

Pizza cu blat de conopidă

Lucrurile au început așa:

Eu: Când venim acasă, vreau să fac pizza cu blat de conopidă. Vreau să văd cum e.

Luc (siderat): Hă? Hă? Ce? De ce să strici bunul nume al pizzei cu prostia asta?

Nu m-am țăcănit, nu doresc neapărat să mănânc dietetic, deși zeii-mi sunt martori c-ar trebui, dar ca orice lucru pe care-l fac, curiozitatea e mereu cea care vine prima. După ce-o satisfac, e posibil să recidivez, în funcție de rezultate, dar de obicei merg spre alte și alte vârfuri care se vor cucerite. Acum c-am încercat blatul de conopidă, pot să zic că merge și că e o variantă pe care merită s-o iei și tu în considerare.

Citește mai mult

Sandviș cu piure de năut și avocado

De vreo câteva zile sufăr iar de insomnii. Am mai trecut prin asta, dar parcă episoadele astea nu erau atât de dese. Mă trezesc zile întregi la rând la 4.30-5.00 și tot ce pot face e să ascult cu sforăie Luc și să stau cu ochii închiși, sperând… Dar somnul nu mă ia, poate doar vreo ațipeală lipsită de vlagă. Nu ajută nici că, de curând, mi-am depășit recordul personal la vise, ajungând și la șapte într-o noapte. Sunt încă în poziția omului care poate să glumească pe seama acestui lucru, dar dacă o să continue, o să am nevoie de sfaturi de la alți insomniaci.

Asta mă face un pic prea mult chefless. Nu plictisită, nu neinteresată, doar chefless. Așa că sâmbăta ce tocmai a trecut am stat. Mi-am aprins un bețigaș parfumat și-am staaaaaaat. E greu să nu faci nimic, dar e bine. E greu pentru că mintea lucrează și-ți spune că stai degeaba și că asta n-are cum să fie în ordine, dar e bine atunci când îți dai voie să simți tot ceea ce simți și îmbrățișezi starea. Aia e, în momentul ăla nu faci nimic și o să fie bine. Na, n-am făcut chiar nimic: m-am uitat la nu știu câte episoade din Downton Abbey (iar!) și la două filme: unul spookyThe Witch – , și unul romantic și janeausten-ian – Mansfield Park.

Citește mai mult

Ce-am mai făcut

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

A trecut deja ceva vreme de când n-am mai apucat să scriu aici. Viața mă trage în altă parte, un nou job îmi acaparează atenția și simțurile, iar când ar trebui să mă ocup de blog, tot ce vreau e să mă odihnesc. Au fost (aproape) două luni grele, dar sper să îmi revin și să regăsesc timpul de a mă dedica din nou povestitului. Totul ține, ca de obicei, de planificare și îmi place să cred că pot face chestia asta fără mari bătăi de cap.

Ultima dată vă spuneam despre apariția unei cărți în care se află și un text al meu, iar acum pot să vă spun și despre lansarea propriu-zisă. Sau mai bine zis, lansările, pentru că au fost două și eu am fost la amândouă. Știam că nu vreau să vorbesc (am trac mare atunci când trebuie să vorbesc în fața unui public) și lucrurile au decurs conform planului meu la lansarea din București. La Ploiești, însă, n-am „scăpat” și bine am făcut. N-am fost niciun Cicero (nu cred că se aștepta cineva la asta, oricum :P), ba chiar am și admis în fața sălii aceleia pline că îmi tremură picioarele, dar sentimentul de după a fost foarte fain. În fond, odată cu cartea asta s-a întâmplat și debutul meu și cuvântul ăsta e destul ca să mă facă să zâmbesc cu gura pân’ la urechi. Așa c-am zis „fie ce-o fi” și m-am dus în fața oamenilor și mi-am recunoscut slăbiciunile. 🙂 Acum câteva zile am terminat cartea și mă bucur că am ocazia să fiu între aceleași pagini cu toți oamenii aceia care și-au împărtășit o felie importantă din ceea ce-i face pe ei să fie ei: nostalgia după locuri și ființe care au fost.

Citește mai mult