Jurnal

Multă vreme a trecut de când pe aici n-am mai dat… Mi se întâmplă uneori să intru în Mansarda mea dragă şi să mă gândesc la ea ca la un loc străin, blog ce aparţine altcuiva, nu mie. Cineva  mai aşezat, mai ordonat, mai neobosit, mai nestors. Sunt undeva sus şi mă uit la mine şi mă aştept. Să scriu sau să visez. Nu ştiu ce să cred despre lucrul ăsta. Îmi dau seama că poate ar trebui să fiu tristă, dar nu mă simt aşa. Probabil e optimismul meu la mijloc, cel care-mi spune mereu că e doar o perioadă, că lucrurile sunt aşa cum sunt şi că or să se îndrepte şi eu o să fiu în regulă şi că o să mă adaptez.

Dar mi-e dor de scrisul meu aici, de inspiraţia pe care mi-a dat-o întotdeauna colţul acesta. E fain şi ce fac prin alte părţi, dar parcă tot aici e mijlocul, centrul, fântâna de la care găsesc energia pentru celelalte. Unele lucruri te definesc mai mult, e normal. Dar e atât de uşor să uiţi de ele, să zici că o să te întorci, că mâine o să ai timp.

Nu mă plâng, am preaplin de lucruri de făcut şi de simţit… Și cu cele de mai jos m-am îndeletnicit de când am fost hai-hui.

Citesc o carte faină de  tot, de care tot trag de vreo săptămână. Să n-o termin, adică. E despre București și mai vreau să zic că, în ea, Andrei Pleșu scrie despre ceva ce mi-ar plăcea și mie să explorez la un moment dat. Nu spun ce, dar cartea se numește Bucureștiul meu. 🙂

Un platouaș cu bunătăți într-o zi de weekend teribil de caldă și fără prea mulți oameni prin oraș. La Biomediterraneo Bistro.

Dunărea tristă și învolburată, văzută de la sârbi unde am stat două nopți ca să participăm la o nuntă. Ne-ar fi plăcut să ne bălăcim în ea, dar a răpăit aproape tot timpul. Tot acolo, întâlnirea  cu un tip bine legat, genul milităros, cu care am avut un soi de dialog ca dintr-o piesă suprarealistă: – I am from Bosnia. Where are you from? – Romania. – I know a soldier from Romania. – Oh, are you a soldier? –No, I am a priest.

Niște tortillas umplute cu gouda, omletă cu ceapă și măsline și presărate cu un sos din unt, Gruyère, lapte și făină. Date la cuptor și savurate pe-ndelete.

Primul meu teambuilding. Aproape de munți, în Brașov, cu multă joacă, karaoke (oooo, Barbie Girl) și descoperire de colegi. El e Ciucaș, cerbul rezident al pensiunii.

Un burger vegetarian delicios. Cam așa sună o propoziție pe care nu credeam c-o s-o rostesc vreodată. Pentru că eu și burgerii nu ne-am înțeles până acum. Acesta mi-a făcut o surpriză, însă. La Arome.

O carte pe care-o recomand mereu ca lectură de vară. Nu e ușoară și nici veselă, dar are o tristețe sfâșietoare care-o face nemaipomenit de frumoasă.

Croissante cu omletă. Ca să începi ziua bine, nu rău.

Lumea văzută din balansoar într-o sâmbătă prăfoasă, cu gust de igrasie, lehamite, speranță, neputință, furie și încredere. Toate deodată pentru că asta fac România și legiuitorii ei din ea. Despre asta o să vorbesc cu mai mult entuziasm, sper, într-o postare separată. Aici, la Cândești, ultima oprire din cadrul unui Castle Break la care-mi doresc să ajung încă de anul trecut.

Dar voi, voi cum sunteți?

1 Comentariu

Lasă un răspuns