Poftă de ciocolată

Pofta de ciocolata (2)

Am început cartea destul de reticentă. Toată lumea în jurul meu o citea, toţi erau cât se poate de încântaţi. Doar explozia asta de confirmări era suficientă ca să mă facă să-mi fie puţin teamă de ea. Întrebarea era acolo: “Dacă mie n-o să-mi placă?” Urăsc când se întâmplă asta. Cu timpul, am învăţat să fiu mai indiferentă atunci când într-adevăr o carte place multora şi mie, nu. Dar tot se simte ca şi cum mie mi-a scăpat ceva-ul acela care i-a înnebunit pe toţi ceilalţi.

Cu Poftă de ciocolată, sunt liniştită să vă anunţ, nu s-a întâmplat lucrul de mai sus. Mi-a plăcut la nebunie, este o poveste extrem de bine scrisă, cu personaje de care te ataşezi, alături de care nu ţi-e teamă să plonjezi direct în miezul aventurii, şi te simţi în siguranţă când te laşi purtat de ele până la ultima pagină. Fără să fie o capodoperă, romanul lui Care Santos este un roman care dăruieşte cititorului exact mâna de informaţii de care acesta are nevoie.

Roman polifonic, scris din trei perspective diferite, în trei stiluri diferite, Poftă de ciocolată are în centru o ciocolatieră splendidă şi delicată şi mâinile celor trei femei din epoci diferite care i-au marcat destinul. Sau mai bine zis, al căror destin a fost inefabil atins de prezenţa acestui deosebit obiect pe care l-au ţinut între mâini, pe care l-au mângâiat şi căruia i-au şoptit, fără să dorească neapărat acest lucru, secretele lor cele mai bine păzite.

Ciocolatiera e “rănită”, ciobită pe cioc şi lipită cu adeziv, reflectând ca o oglindă vieţile tuturor personajelor prin viaţa cărora trece. În cicatricile ei, însă, stă adevărata ei putere, în felul cum reuşeşte să fie frumoasă, fiind în acelaşi timp imperfectă, impermanentă şi incompletă. Un fel de wabi-sabi într-un vas pentru ciocolată, ce-şi spune poveştile despre simplitate, asperitate şi intimitate pe parcursul a secole diferite, cu încărcături diverse şi problematici specifice.

Ce a rămas cu mine, acum că au trecut câteva zile de când am terminat cartea, este felul în care ajung obiectele să facă parte din viaţa noastră şi cu câtă putere le învestim chiar noi, de parc-ar fi însufleţite. Mă fascinează ataşamentul pe care-l avem pentru lucruri care ne aparţin legal (venite de la mătuşi excentrice sau bunici colecţionare), sau pe care le moştenim emoţional, care par să vrea să ajungă în mâinile noastre şi să fie imprimate pe vecie de povestea pe care avem noi să le-o spunem. “Ale cui sunt lucrurile pierdute? Ale cui sunt obiectele pe care le-a iubit cineva, când acel cineva e dus pentru totdeauna? Vor ele să le păstreze un altul, să le aprecieze, să le considere ale lui? E vreun loc unde obiectele pierdute să aştepte să fie găsite? Au lucrurile nevoie de un stăpân sau sunt mai fericite în libertate? Pe cine face fericit libertatea? Nu-i mai bună certitudinea că aparţii cuiva?”

E apoi ciocolata şi iubirea care se ţin la braţ ca nimeni altele, strălucind pe rând şi împreună, punând în centrul atenţiei pe cele trei femei care, indiferent de secolul în care trăiesc – fie în zilele noastre, la curtea regelui Ludovic al XV-lea sau în Barcelona secolului 19 -, simt toate impulsul eliberării de canoane şi dorinţa de impunere într-o lume care pare a fi croită după măsuri bărbăteşti.

“Te-ai oprit în faţa vitrinelor, străluceai ca un Sfânt Potir şi erau pline ochi cu delicatese frumos aşezate pe farfurii şi platouri. Beţişoare de zahăr candel, parcă nişte capricii din gheaţă, caramel învelite  în hârtie argintie, cornete cu cacao pentru făcut ciocolată, bomboane de toate felurile cu cele mai sofisticate umpluturi, totul pus în valoare de-o pictură cu o frumoasă şi foarte elegantă doamnă în biblioteca ei, bând o ceaşcă de ciocolată”.

Mai mult, romanul lui Care Santos mi-a dat poftă să merg prin anticariate, iar responsabil e un personaj tranzitoriu al cărţii care spune la un moment dat: “Ciocolatiera a aşteptat douăzeci şi cinci de ani pe un raft, lângă masa  mea de lucru. Până când, într-o zi, m-am uitat la ea şi mi-am zis: << Ce dracu’ e cu asta aici?>>, i-am pus un preţ şi-am dus-o în magazin, să aştepte omul căruia îi era destinată. Fiindcă toate  obiectele sunt destinate unuia sau altuia. Magazine ca ale mele sunt doar locuri unde sunt posibile întâlnirile”.

Stârneşte multe pofte romanul scriitoarei spaniole, nu numai de ciocolată caldă sau iubire, şi te poartă natural prin epoci diferite, cu personaje pe care te bucuri că le-ai avut alături şi cărora le-ai oferit necondiţionat toată atenţia ta. “Cărţile sunt cea mai bună companie, nu credeţi? Cuvintele înţelepte, frumoase, pe care le culegem din ele ne fac  mai buni. Iată deosebirea dintre unul care a citit şi unul care nu a pus niciodată mâna pe o carte: primul poate spune că a scotocit într-o mulţime de suflete diferite, în timp ce al doilea nu a ieşit niciodată din el însuşi, bietul”.

6 Comentarii

  1. Minunat articolul! Mi-ai făcut poftă să citesc cartea, sa ma plimb prin anticariate, să pap multă ciocolată și poate sa mai vad a treia oară Spania. Bravoooooooooooooo Ioana!

    1. Mersi, Oana, mersi mult! Mă bucur că ți-am dat pofta pe care am simțit-o și eu. La faza cu anticariatele eu mi-am adus aminte de primul an de studenție când umblam prin toate căutând chilipiruri. Dar era vorba de cărți în cazul meu.
      Pups 🙂

    1. Am văzut c-ai fost și te-am invidiat. Adică mi-am dorit să ajung, dar așa s-au aranjat lucrurile. E frumoasă cartea, merită să cumperi o ciocolată sau să-ți faci una caldă în timp ce citești. Sorbi și citești, iei o bucățică și citești! 😛

  2. Ioana, să știi că și mie îmi place să caut lucruri cu care mă identific, care mă așteaptă, ca să te citez; da, chiar așa e! Trebuie doar să căutam unde și ce trebuie! Am ascultat câteva informații despre această carte la „Cartea de la ora 5” și de atunci mi-am adăugat-o pe listă, acum, citindu-te mi-am confirmat că bine am făcut. Toate cele bune! 😉

    1. Eu m-am recunoscut foarte mult în credința că lucrurile sunt îmbibate de o stare, de povești, de o viață a lor proprie… Mi se pare fascinant.
      De-abia aștept să aud ce impresie ți-a făcut! 🙂

Lasă un răspuns