The sweetest mistake

I did it again! Nu ştiu care-i problema mea cu consistenţele, dar ceva nu fac bine şi ale mele prăjituri ajung să nu poată fi tăiate ca lumea şi, deci, nu se pot înfăţişa prezentabil în faţa ochilor voştri. Nu-mi găsesc absolut nicio scuză, pur şi simplu am greşit.

marchiza de ciocolata colaj

Aşa cum v-am mai spus, perfecţionistei din mine îi e greu să admită că lucrurile pot să nu-i iasă ca la carte. Dar de când fac exerciţiile cu expunerea greşelilor şi îmbrăţişarea relaxării mai ales atunci când ar trebui, conform constituţiei mele, să mă panichez, lucrurile sunt mai uşor de suportat. Ajută şi faptul că, în ciuda “apariţiilor” nedemne, preparatele care nu-mi ies, sunt, totuşi, incredibil de g u s t o a s e. În cazul de faţă, un maaaare bonus e şi că se simte extraordinar de bine gustul de booze şi pesemne sunt destul de alcoolizată să nu-mi pese de latura aspectuală.

De curând am intrat într-o altă “bucătărie”, una nouă pentru mine, foarte nouă, de fapt, şi mi-am dat seama cu stupoare că o să fac multe greşeli până o să mă dau pe brazdă. Şi mă paralizează certitudinea greşelilor viitoare, deşi ştiu că dacă faci, o să şi greşeşti. Şi e important să faci mult, să orbecăi, să ceri ajutorul atunci când te simţi copleşit şi să-ţi asumi şi succesele, ca şi greşelile. Uităm de prea multe ori să vedem partea luminoasă doar pentru că ceva nu se conformează ideii pe care ne-am format-o în cap cu mult înainte ca lucrurile să demareze propriu-zis într-o anume direcţie. Iar în capul meu, ideea aia merge mână-n mână cu siguranţa că, atunci când înveţi ceva nou, pierzi ceva vechi din tine sau ceva se transformă, nu mai eşti la fel, şi e al naibii de greu pentru că renunţi conştient la ceva ce te face pe tine să  fii “tu”. Dar aşa se întâmplă în procesul creşterii şi orice lamentare e de prisos.

Prăjitura care a inspirat aste gânduri e o marchiză. Una de ciocolată, cu crustă de migdale caramelizate şi Amaretto, care-o să-mi rămână mult timp în minte, şi nu doar pentru că, în termeni vizuali, nu face cinste titlului ei nobiliar. Din reţeta din care m-am inspirat, am înlocuit lichiorul Frangelico cu Amaretto, iar în rest, am respectat întocmai paşii. Deşi a stat peste noapte la frigider, a doua zi marchiza mea nu s-a lăsat nici în ruptul capului tăiată, fiind prea moale pentru operaţia asta. Gustul? Minunat. Am împopoţonat-o cu frişcă (de la tub, da, daţi cu pietre!) pentru că se potriveşte. Alcool? O, da, se simte şi asta e foarte bine. Crusta? Da, e bună şi simplă luată cu linguriţa şi îndesată în cavitatea bucală.

Mi-aş dori ca unul dintre voi să facă minunăţia asta şi să-mi arate şi mie cum arată secţionată. Atât. Şi reiau îndemnul de a nu ne fi teamă de greşeli, de a le accepta cu inima deschisă, chiar dacă pe moment, simţim că explodăm dacă nu ne învinovăţim pe noi sau pe alţii.

3 Comentarii

  1. Ma gandesc ca ar fi putut sa intervina modificari in consistenta schimband tipul de alcool folosit…? Sau poate era mai teapana daca foloseai alune de padure, nu migdale? Am vazut ca jumatate din cantitatea de pralina intra in crema/spuma de ciocolata. Eh, maine ma duc pana la Mega ala fancy, cumpar Frangelico si ii dau bice. Trimit poza si daca iese, si daca nu iese. 😀

    1. Aaaaa, chiar uitasem c-am înlocuit alunele cu migdale. Pfff, bine că ai ochi de vultur, Maria! 🙂
      Cât despe alcool, nu știu ce să zic pentru că nici măcar n-am văzut vreodată Frangelico, d’apoi să-l gust… Deci se găsește la Mega Concept Store, asta zici?
      De-abia aștept poza, să știi. În fine, aștept eu să-mi spui și cum îți place marchiza, dar asta-i altă poveste. Sau mai bine zis, ODĂ! Pentru că m-aștept să-i faci o odă. 🙂

  2. Se poate sa nu se fi solidificat corespunzator daca ai folosit unt obisnuit (chiar si foarte gras, in locul celui nesarat (caci mai tot untul din comert are sare). Nu vad alt motiv. I still definitely would, nu arata rau. 😉
    Renata

Lasă un răspuns