O recenzie şi o dilemă

Victoriei 18 colaj

Am fost sâmbătă la Victoriei 18, restaurantul-vitrină de peste drum de Poliţia Capitalei. Atmosferă plăcută, mâncare bună, mulţi străini – noi am fost înconjuraţi de o porţie dublă de italieni, doi dintre ei fiind tare impresionaţi de papanaşii mâncaţi -, muzică faină, decor aşijderea. Singurul lucru nasol – faptul că încă se fumează, dar na, e deja jumătatea lui martie şi se îndreaptă curând şi lucrul ăsta.

Dintre bunătăţi, ne-a plăcut supa siciliană cu fructe de mare şi perle (denumirile unora dintre preparate sunt ghiduşe; mai au, de exemplu, şi păstrăv la grătar cu legume şi glume sau pui cu accesorii thailandeze şi mărgele de orez), dar bune au fost şi clătitele cu spanac la cuptor. Nu ne-au dat peste cap supa de legume şi nici burgerul de vită, dar la o nouă vizită ne-am face de cap cu păstrăvul amintit mai sus sau cu negresa de casă.

Ce-i uber cool la restaurantul acesta concept este îmbinarea armonioasă cu designul. Oamenii de-acolo şi-au pus în gând să ofere, pe lângă preparate specifice bucătăriei româneşti, şi produse de design autohton, propunându-şi să-i susţină şi să-i promoveze pe artiştii români. Şi bine fac pentru că lucrările expuse acum în restaurant sunt chiar atrăgătoare, colorate şi foarte hip. Legătura cu designul este aceea că, în anii ’60-’80, pe locul de acum al restaurantului, se afla Expo-Moda, unul dintre puţinele magazine bucureştene care aveau contact cu moda occidentală. Fain? Fain.

Bonus: în afară de lucrările expuse, nouă ne-au plăcut şi basoreliefurile de pe unul din pereţii restaurantului, dar şi servirea. Asortaţi şi cu papion, chelnerii au fost tare amabili şi Victoriei 18 mai primeşte o bilă albă datorită lor.

dilema foodie

Dilema a pornit cu o întrebare: “Care e cel mai bun fel de mâncare pe care l-ai mâncat vreodată?” Pentru nişte oameni care mănâncă de atâta timp şi care, de fapt, mănâncă bine de destui ani, ai zice că întrebarea are nişte răspunsuri foarte uşoare. Evident, nu e aşa. Luc a reuşit să producă două răspunsuri: o ciorbă de peşte mâncată mahmur dup-o nuntă şi un pui cu muştar la un restaurant de la Romană, pe când eu n-am reuşit să vin decât cu ciorba de pui pe care-am savurat-o acum fix 16 ani la Suceviţa, când eram într-un tur al mănăstirilor. Ideea că doar acea ciorbă mi-a venit în minte m-a speriat. Am mâncat până acum muuuuulte lucruri excelente. De ce, atunci, nu am putut să dau un răspuns mai bun decât ăla? De ce n-am ales scoicile Saint-Jacques sau pateul de raţă sau Reine de Saba?

Întrebarea s-a ramificat în chiar acel moment. Contează doar cum e făcută mâncarea sau e important cu cine eşti, unde eşti, dacă te simţi bine sau rău, înfometat sau doar pofticios? Luc zice că ingredientele sunt cele mai importante, dozajul perfect de condimente. A se reţine: perfect pentru tine şi gusturile tale. Poţi mânca de două ori aceeaşi mâncare, făcută de acelaşi bucătar, şi ea să nu aibă acelaşi gust de fiecare dată.

Eu zic că şi Universul trebuie să conspire cu tine ca ceva să ţi se pară memorabil. Adică, nu e neapărat să fii însoţit de prieteni, poţi foarte bine să te aşezi la masă de unul singur (deşi dacă nu spui cuiva că e bun, oare acel lucru mai e cu adevărat la fel de bun?), dar e esenţial să ai o lumină bună, o ambianţă care să te inspire, să nu-ţi fie foarte foame şi să fii deschis, nu îmbufnat. Toate astea pe lângă condiţia ca mâncarea să fie excelentă.

Voi ce credeţi? Poţi fi oriunde (oricât de urât ar arăta locul respectiv) şi tot să ţi se pară mâncarea divină? Sau ai nevoie de mai multe lucruri care să completeze bunul gust al mâncării? Ce face o masă să devină memorabilă? Şi nu mă refer aici la mâncărurile copilăriei; ca oameni, avem obiceiul de le idealiza pe acestea. Chiar sunt curioasă de răspunsurile voastre.

Săptămână frumoasă şi plină de inspiraţie să aveţi!

4 Comentarii

  1. Foarte interesanta provocarea draga Ioana. M-am pus pe gandit si raspunsul meu m-a speriat de asemenea :)) Cred ca ar fi pui prajit cu mamaliga si mujdei de ustoroi facut de mama 🙂 As zice ca la mijloc este o combinatie intre starea din acel moment, calitatea mancarii in sine si locul in care te gasesti. Fiind mama, imi place sa cred ca este vorba si de pasiunea si energia celui care gateste si pasiunea si energia celor care au facut ingredientele. Doar că asta deja transforma mancarea intr-un deziderat greu accesibil 🙂 Multumesc ca m-ai pus pe ganduri 🙂

  2. Hmmm… una dintre mancarurile mele favorite din ultimii ani am savurat-o vara trecuta in Corsica, intr-un restaurant-hotel vechi, cu traditie, dar aproape necunoscut turistilor, asa cum sunt adesea astfel de locante in Corsica. Am mancat cea mai buna salata caprese din viata mea – felii de rosii cu un gust incredibil, o mozzarella di buffala exceptionala si un sos de busuioc reinterpretat. O masa completa, o prezentare simpla si totusi de efect. Da, atmosfera era de vis, si compania dintre cele mai placute. 🙂 Dar pentru mine chiar nu conteaza unde sunt, atat timp cat cel drag mie e acolo. De exemplu, am servit sardine pe o tejghea cu musama intr-o carciuma obscura din Algarve. Dar persoana potrivita era alaturi si am putut sa facem glume despre decorul ala in timp ce sorbeam din vinho verde pana ne-am ametit de tot. 🙂 Ca o concluzie, as spune ca probabil dragostea este ingredientul no. 1 pentru ca o mancare sa fie reusita. 🙂

    1. Toate ca toate, dar vacanțele tale par să fi fost foarte tari, Sînziana! Și da, și eu cred că ajută să fii însoțit de un om drag. Sau măcar unul căruia să-i placă mâncarea la fel de mult ca ție, 😛

Lasă un răspuns