Albi sau cum să fii fericit

Summer’s loss seems little, dear, on days like these”. Ernest Dowson

Albi a fost locul meu preferat din toată vacanţa noastră. Zic asta şi mi se strânge un pic inima gândindu-mă la San Gimignano, dar îl las pe acesta, totuşi, pe locul 2. Albi deţine supremaţia. A fost, poate, “vina” zilei fabuloase în care am nimerit acolo sau poate a faptului că eram mai receptivă, mai înclinată să primesc din tot ce mi se oferea, fără să mă gândesc la nimic altceva. Orice o fi fost, sunt recunoscătoare pentru toate senzaţiile pe care mi le-a dat.

Albi e locul unde s-a născut pictorul Henri de Toulouse-Lautrec, aşa că esenţialul de pe lista noastră era să intrăm la muzeul dedicat lui, aflat în Palais de la Berbie. Eu ştiam câte ceva despre el pentru că citisem şi-mi plăcuse mult o biografie romanţată numită “Moulin-Rouge”, aşa c-am urmărit expoziţia cu mare interes. Sunt expuse acolo multe lucrări din tinereţe, unele chiar de când Toulouse-Lautrec era doar un copil ce-şi “mâzgălea” caietele de şcoală, dar şi multe afişe, picturi, fotografii.

Ce mi-a plăcut, totuşi, cel mai mult, s-a întâmplat când am ieşit din muzeu şi am intrat în grădinile din Palais de la Berbie.

 

 

 

Toamna ştie cel mai bine să îmbrace un oraş, fie el cât de mic. Albi, oraş restrâns, dar plin de sevă, are un farmec extraordinar sub lumina aurie a toamnei. Aşa că, dacă te găseşti vreodată acolo, fă-ţi un bine şi, după ce ieşi de la muzeu, uită puţin de timp şi griji în grădinile palatului. Aici o să îţi dai seama că toamna chiar este primăvara iernii, exact cum zicea pictorul care te-a adus în oraş.

În grădinile astea mi-a făcut Luc unul din cele mai frumoase complimente. Stăteam şi-mi scăldam faţa-n soare, bucuroasă de magia arămiului din faţa mea şi el se uita la mine şi zâmbea. Când l-am întrebat de ce, mi-a zis simplu “Pentru că eşti fericită”. Şi da, chiar voiam să inspir toată priveliştea aia, să nu uit niciun detaliu, să văd fiecare nuanţă de verde şi fiecare ton de roşu şi de ocru. Am avut parte de o zi absolut minunată, cu raze calde de soare ce se tupilau jucăuşe printre frunzele de viţă-de-vie şi ne mângâiau obrajii suspendaţi într-un zâmbet pe care nu-l voiam deloc şters de-acolo.

 

 

 

 

Toate colţurile îmi şopteau lucruri şi toate mă îmbiau să mai stau, să zăbovesc lângă ele şi să le ascult poveştile în lumina aceea, în ziua aceea, atât de fără de cusur amândouă.

Ne-am plimbat apoi pe străduţe, ne-am minunat în faţa citatelor din Toulouse-Lautrec scrise pe vitrinele magazinelor, am mâncat un sandviş în piaţa din centrul oraşului. Am stat.

 

Absolut întâmplător am dat şi de grădina de mai jos, a mănăstirii Saint Salvi, o oază de verdeaţă şi linişte de unde pur şi simplu nu-mi venea să mai plec.

 

 

 

A(i) fost minunat, Albi! Odată cu tine, mi-am adus aminte de o poveste filosofică dintr-una din cărţile lui Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoşilor: un grup de aborigeni din Australia era însoţit de un antropolog prin pădure. La răstimpuri, grupul se oprea pentru puţin timp şi apoi îşi relua mersul. După astfel câteva opriri, antropologul îl întreabă pe unul dintre aborigeni de ce făceau asta. Acesta îi răspunse că se opreau ca să-şi aştepte sufletele care admirau, miroseau sau simţeau ceva ce trupurilor lor le scăpa.

1 Comentariu

Lasă un răspuns