Festinul literar de vineri (37)

Dejun – Claude Monet

Şi, totuşi, trebuie să fi mâncat ceva în primii ani de viaţă, împins de la spate de eforturile întregii familii. Până când, pe la vârsta de patru ani, am avut parte de prima mea revelaţie culinară: usturoiul. […]

Febra usturoiul s-a potolit pe la nouă ani, când, pentru că aveam şcoală după-masa, am început să-mi fac singur de mâncare. […] Soluţiile mele erau minimaliste: ceva prăjit sau fript, o omletă sau o bucată de parizer (ah, unde e parizerul de-altădată!) aruncată peste o felie de pâine şi unsă cu muştar. Ajuns aici, mai trebuie să spun un lucru: niciodată nu mi-au plăcut dulciurile. Musafirii binevoitori care mă ademeneau cu bomboane-prăjituri-ciocolăţi-napolitane erau la început descurajaţi de explicaţiile maică-mii, apoi jigniţi de reacţia mea. Toată cofetăria Nestor nu valora cât un gogoşar în oţet.

Şi totuşi, un dulce anume avea în familia noastră o aură sacră: baclavaua. Locuind, în afară de părinţi, cu bunică-mea şi unchiu-meu Nicu, de Crăciun, de Paşti, de Sfântul Nicolae (eram trei Nicolae în casă) şi de ziua mea (care coincide cu ziua unchiului meu) se strângeau la noi vreo duzină de musafiri, dacă nu mai mulţi – familia mare. Cele mai multe feluri de mâncare cădeau pe umerii maică-mii, tata dădea sfaturi subtile şi se ocupa de sosurile cu vin, mai asezona pe ici, pe colo, dar focul sacru al albanităţii noastre era întreţinut de bunică-mea: ea făcea baclavaua şi plăcinta cu praz. În privinţa baclavalei am oarecari dubii – de ce-ar fi neapărat albanezească, şi nu turcească? Singurul argument în favoarea baclavalei albaneze e că n-am mâncat niciodată, nici măcar în Turcia, ceva care să se compare cu baclavaua făcută de bunică-ma. Cred că secretul ei ţinea de felul în care trata foile şi le ungea cu unt topit, şi de dozajul fin al siropului – baclavaua nu ieşea greţos de dulce. În privinţa plăcintei cu praz însă, nu încăpea nicio îndoială: era sută la sută albaneză. Ba chiar dublu albaneză – pentru că erau două feluri de plăcintă cu praz – lakror şi byrek (y se pronunţă ü) -, una de post, subţire, numai cu aluat, praz şi ulei, cealaltă mai groasă, cu brânză şi unt. Când sosea platoul încărcat cu plăcinte şi era aşezat în mijlocul mesei, se aşternea tăcerea. Toţi priveau cu un fel de nostalgie spre bucăţelele de praz arse care ieşeau din aluat. Cum însă momentele solemne îmi cădeau greu la stomac, stând acolo, în spaţiul strâmt de la masă, înghesuit între oameni mari, nu prea mă atingeam de mâncare. Abia după ce plecau musafirii intram în bucătăria plină de tăvi şi cratiţe – şi începea festinul. Nimic nu se compara cu arsura de marginile cratiţelor sau cu cea rămasă în tăvi. Şi friptura mi se părea mai gustoasă, ca să nu mai vorbesc de colţurile plăcintei cu praz.

(Din Cursa înarmărilor culinare de Vlad Zografi– în volumul Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, ed. Humanitas, 2012)

 

Lasă un răspuns