Festinul literar de vineri (34)

Prânz la ţară – Honoré Daumier

 

Am cunoscut, într-adevăr, câţiva asemenea mari bărbaţi. Prietenii mei cei mai buni sunt foarte buni la cratiţă. Şi asta nu i-a împiedicat să acumuleze o sumedenie de isprăvi în planul “carierei”. Mă consider norocos să fi beneficiat integral de toate talentele lor.

Iată un rapid inventar: Mircea Dinescu, invadator, viguros, acut, capabil, pe neaşteptate, de delicateţuri narcotizante, de arome subliminale, dar şi de viraje scurte, cu energice schimbări de registru, de natură să producă, sub cerul gurii, multicolore explozii. Mihai Oroveanu, elaborat, dictatorial şi gingaş, atent la ornamentică, la semi-tonuri şi sub-gusturi, fără să neglijeze, la momentul oportun, percuţia proteinei radicale. Gabriel Liiceanu, experimentând febril între exotic şi patriarhal, amestec periculos (şi suculent) de senzaţii fruste şi surprize inclasabile, Beijing, Paris, Caracal conciliate spectaculos, cu panaşul de rigoare. Ca să nu mai vorbesc de doi prieteni defuncţi: Horia Bernea, cu geniul aperitivelor câmpeneşti şi al mirodeniilor, grandios la vreme de post ca şi la vreme de dulce, îndelung exersat în simplităţi inefabile, de la ghiveciul de legume la tocana de ciuperci, la icrele crocante şi grătarele cordiale, acompaniate simfonic de mari descoperiri oenologice. Sau Radu Anton Roman. Înzestrat cu toate darurile (şi ticurile) creatorului baroc şi al consumatorului expert, el ţinea de categoria acelora pentru care partea cea mai importantă a unei bucurii e comentariul. A găti echivala pentru el cu a scrie. Nicio senzaţie nu i se părea deplină dacă nu devenea cuvânt. Şi, într-adevăr, voluptatea de a povesti o mâncare şi de a construi, în jurul paharului, zglobii piruete lirice justifica şi amplifica plăcerile mesei. Neobişnuită era investiţia de efort, de salahorie, la care consimţea Radu pentru a documenta jubilaţia. Bucătăria îi era bibliotecă, arhivă, laborator. Siesa – activitate de cercetare. Ponciful “unităţii de granit” a expresiei autohtone (în jurul sarmalelor şi mititeilor) se spulbera pentru a face loc, în cărţile sale, unei diversităţi feerice. Adevărului canonic i se substituia, salutar, sărbătoarea adevărurilor multiple, culese în fiecare sat, pe fiecare vale, ogradă cu ogradă. Suntem în plin postmodernism – vor spune câţiva universitari famelici. Aş! A se slăbi! Suntem în plină tradiţie, în tot ce are ea mai exuberant, mai firesc şi mai apetisant, cu unele derapaje, recunosc, spre supra-abundent şi stupoare hepatică…

 

(Din Cratiţe, cariere şi o mâncare de peşte de Andrei Pleşu – în volumul Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, ed. Humanitas, 2012)

Lasă un răspuns