Pască cu Nutella

Eu: Ce zici dac-aş face o pască cu nutella?

Luc (rânjind): Îmi dai mie nutella şi mănânci tu pasca. Dar eu nu cred că ţi-ar plăcea. E ciocolată din aia… industrială…la borcan… grea…

Eu: Păi, pasca e şi cu brânză, nu e nutella de una singură.

Luc: Mmm, strici nutella.

Aşa a început aventura pascăi cu Nutella. Eu am avut nişte papile care ziceau “Hai, hai, haaaai!”, Luc a avut unul din momentele lui de înţelepciune şi a emis un  “lucianism” în stilu-i caracteristic. Iar pasca s-a întâmplat chiar sâmbătă înainte să plecăm la Ploieşti, unde aveam să petrecem Paştele. Eu n-am crescut cu pască, nu e un obicei din familie, aşa că mai mâncasem doar o dată înainte, cred. A ieşit bună de tot, dar ştia Luc ce ştia: eu şi nutella, niet combinaţie surprinzătoare şi magnifică.

 

Reţeta lui Edith mi-a fost etalon şi am schimbat doar pe ici, pe colo, în funcţie de gust.
Am început prin a mixa 5 ouă cu 7 linguri de zahăr brun şi un vârf de sare timp de 1 minut.
Am adăugat apoi 1 kg de cremă de brânză, 200 grame smântână, o mână de merişoare, coaja de la o lămâie, 2 pliculeţe de zahăr vanilat Bourbon şi 6 linguri de griş. Se omogenizează totul bine şi se toarnă jumătate din compoziţie într-o formă cu fund detaşabil. Eu n-am pus, dar forma ar merge tapetată cu  foaie de copt înainte de a pune amestecul.
Peste partea asta din compoziţie se pun cam 100 de grame de nutella, din loc în loc, cu linguriţa. Deasupra punem restul amestecului de pască, iar peste el încă 200 de grame de nutella, tot din loc în loc.

Se dă la cuptor timp de 55-60 de minute. A mea a ieşit la fix 55’ pentru că se bronzase cam mult pe o parte.  S-a şi crăpat puţin pe la mijloc, dar nu ne-am supărat doar din atâta lucru. Tata n-a ridicat ochii din farfuria lui cât timp a mâncat, iar asta m-a făcut să mă simt daaaaaamn fine.

Acasă a fost bine şi liniştit, doar noi trei, cu frate-miu care ne-a sunat de peste mări şi ţări, cu mine citind alături de Luc, eu din O cameră cu vedere care-mi place deşi am văzut filmul prima dată, şi cu Luc răsfoind a doua oară o carte despre Schumi.

Am descoperit în bibliotecă prima carte de dezvoltare personală cumpărată de mine, asta de mai jos, şi primul lucru subliniat în ea a fost ăsta: “Niciodată nu este prea târziu să devii ceea ce ai fi putut fi” – George Eliot. O curioasă nostalgie m-a cuprins când am găsit-o: aveam 21 de ani atunci şi lucrul cel mai greu din viaţa mea nu se întâmplase încă.

 

A doua zi am fost la ţară, unde am ciufulit un cap de câinuţ simpatic, am stat la masă şi am mirosit flori. A fost frumos, cald şi bine. Vin aveau doar “căpşunică” care, da, miroase fain, dar pe mine mă face să mă scutur. În schimb, am băut apă şi-am mâncat prăjituri ca o apucată. 😛

 

 

 

 

A fost bine în deplasare, dar bine e şi acasă. Sper că şi vouă v-a priit mini-vacanţa asta! 🙂

 

3 Comentarii

Lasă un răspuns