O zi, trei expoziţii

Nu ştiu dacă m-am gândit vreodată la artă ca terapie, aşa cum sugerează Alain de Botton. Pentru mine, pictura, mai ales, e doar un mijloc de a afla despre lume într-un alt fel decât citind. O imagine, în fond, este mult mai puternică decât sute de rânduri citite, iar pictura mă scoate din mine şi mă îndeamnă să văd lumea cu alţi ochelari. Mă uit la tablouri şi aştept să mişte rotiţe în mine, mă impresionează tuşele de culoare şi las detaliile tehnice profesioniştilor. Dacă mă fac să visez la un loc sau la un fel de a trăi, ori poate îmi aduc aminte de ceva din trecutul meu, atunci e suficient pentru mine, şi-au împlinit menirea. Am participat o dată la o Slow Art Day, organizată de fetele de la CV Designers la Muzeul Aman. A fost o experienţă ciudată, să stai, să-ţi dai timp să observi detaliile, să vezi unde te duce penelul pictorului şi ce se întâmplă cu mintea ta, unde zboară şi cum o faci să se potolească, să se concentreze.

 

Am, uneori, nevoie de o infuzie de lucruri frumoase, artistice. Aşa că am plecat ieri, la “vânătoare”, fără multe aşteptări, ci doar plină de curiozităţi.
Primul stop a fost la EliteArt Gallery, pe Academiei, aproape de Universitate. E a doua oară când le calc pragul, iar prima dată am fost la fel de încântată; sunt, deci, de urmărit. Expoziţia care m-a atras la ei e construită în jurul caselor. Pictorul se numeşte David Croitor, iar expoziţia – Arhitecturile Sufletului. Sunt naturi statice şi peisaje rurale şi urbane, în principal case care, în viziunea artistului, “nu reprezintă neapărat locuri, ci mai mult stări sufleteşti”. Pe mine m-a uimit culoarea, e o explozie de culoare şi lumină şi, deşi viaţa, oamenii, sunt destul de rari în tablouri, totul palpită, e viu, sclipeşte şi se simte. Uitându-mă la casele lui David Croitor, atât de pestriţ îmbrăcate pe dinafară de anotimpuri şi, în imaginaţia mea, şi pe dinăuntru, de oameni, mi-am adus aminte de ce scria Andrei Pleşu în eseul lui din Casele vieţilor noastre: e firesc ca omul să se poată mişca în casa lui pe verticală, să aibă spaţiu de locuit, pod, mansardă, dar şi pivniţă, “elementele necesare a unui parcurs în care înălţimea şi adâncimea au un anumit rol”. Mă gândesc că e aşa pentru că şi omul e la fel construit: are o faţadă, pe care o scoate în lume, dar şi gânduri sau secrete adânc depozitate în sine însuşi.
Expoziţia Arhitecturile Sufletului ţine până pe 28 februarie.
 

 

În continuare, am mers spre Galateca să văd proiectul Bleeding Gold semnat de Ioana Sisea. Am aflat de el de la o prietenă şi ar fi trebuit să merg la vernisaj, dar nu s-a întâmplat asta şi poate c-a fost mai bine, am avut timp să asimilez totul fără presiune exterioară. Bleeding Gold vorbeşte despre scuturile pe care ni le creştem ca să ne protejăm de oameni toxici, situaţii neplăcute, durere. Făcând asta, totuşi, spune Ioana Sisea, ne închidem sufletul şi bucuriei sau plăcerii. Artista a ales să se exprime prin piese de porţelan reprezentând pieptul feminin, brăzdat de răni care sângerează. Sângele este de aur pentru a sublinia metamorfoza individuală pe măsură ce acumulăm experienţe, odată cu traumele pe care le suferim, pe scurt, capacitatea durerii de a ne transforma. Conceptul este minunat, deşi nu pot spune că modul de a exprima asta a fost total pe placul meu, pentru că nu ştiu dacă aş fi înţeles la fel de multe doar văzând proiectul şi neştiind nimic despre motivaţiile şi explicaţiile autorului. În schimb, mi-a plăcut cum s-a sprijinit pe un performance în cadrul căruia a scăpat de chingi, iar toate acestea sunt pe podeaua galeriei, şi mi-a mai plăcut şi seria de filme în care o femeie, “apărată” de un scut, apare reprezentată în pădure, pe malul mării sau într-un câmp deschis. Drept să spun, imaginile astea au fost tare neliniştitoare şi m-am gândit imediat că efectul ăsta îl au pentru mine şi picturile lui Magritte: se întâmplă ceva în mine, ceva bizar, ca un pericol iminent, dar nu îmi pot lua
ochii de la ele.
Bleeding Gold continuă la Galateca până pe 21 februarie.

 

 

Ultima oprire a fost la Artfooly, unde are loc o expoziţie de gravură, fotogravură şi litografie, semnată de clujeanul Tudor Câmpean: Locuri. Am cele mai puţine cuvinte de spus despre ea pentru că nu m-am priceput foarte bine să detectez mesaje. Poate doar o alternare între interior şi exterior şi un joc de umbre şi lumini, antinomii care vorbesc
despre stări sufleteşti, fotografiate cu precizie chirurgicală. M-a impresionat, în schimb, tehnica, despre care am auzit că este foarte migăloasă şi cere timp şi multă răbdare din partea artistului.
Expoziţia ţine până pe 28 februarie.

 

Mergând spre casă, am văzut că la Muzeul Colecţiilor se mai găseşte încă o expoziţie Corneliu Baba. Cine are chef de subtilităţi psihologice? 🙂

Lasă un răspuns