Festinul literar de vineri (14)

Întâlnirea prietenelor – Alexei Ivanovici Korzuhin

Nu mi-ar ajunge o carte întreagă să pot descrie cum arătau, ce gust aveau şi mai ales cum se făceau bunătăţile de duminică sau de sărbători: cremeşul, ştrudelele, un foitaj umplut cu marmeladă, care se chema haioş, doboşul, laptele de pasăre sau crema de zahăr ars. Atunci, pe lângă şorţul ca zăpada, bunica îşi punea pe cap un batic alb, apretat şi-l înnoda sub bărbie. Cernea făina, o aduna cu palmele ca pe un munte mic şi înţepenea aşa, cu mâinile pe colină şi cu ochii la pânza albă de deasupa mesei, adusă de la Beiuş. […]

Dar nu aceste minuni ale cofetăritului mă urmăresc şi azi, ci dulcele făcut de bunica peste săptămână, ca să scape de gura mea. În primul rând, grişul cu lapte, căruia îi spuneam grizuliş, şi peste care presăram scorţişoară pisată sau sirop  sau, când aveam, praf de cacao cu zahăr. Apoi zahărul ars cu nucă zdrobită, numit griliaş şi tăiat fâşii cât un deget, sau romburi. Dar nimic nu putea întrece (vara spre toamnă) fala reunită a bucătăriilor din Banat şi Ardeal, găluştele cu prune. Adică gomboţii. Pentru bunica, tot gomboţi erau şi papanaşii cu brânză de vaci, făcuţi bile, fierţi şi tăvăliţi prin pesmet. […]

Nu puteam crede că există pe pământ mâncăruri mai bune. Şi totuşi, exact în perioada când mi-au căzut primii dinţi de lapte, a început să se ştirbească şi idila dulcuţă din farfuriile banato-bihoreneşti. Prima lovitură am încasat-o în casa familiei Ciobanu, refugiată din Basarabia. Dintre toate vecinele, numai tanti Larisa mă aşeza la masă, orice oră din zi ar fi fost. Pe lângă ceaiul făcut la drăcovenia numită samovar, de care nu încetam să mă minunez, îmi ungea o felie de pâine cu zacuscă. Zacusca asta puţin iute şi unsuroasă, cu gust învălmăşit de ardei copţi, vinete, roşii, ceapă şi încă ceva,  mă dădea gata… […]

Până în ziua de azi, nu mă sfiesc să mestec cu poftă ce şi pe unde se nimereşte: un langoş, un covrig, un măr. Ba, de câteva ori, cot la cot cu cel mai bun prieten, chiar nişte cremeşuri pe podul Mihai Viteazul. Mai mult, de fiecare dată când mă încolţeşte o nelinişte puternică, îmi ung o felie de pâine neagră de la Begapam cu untură, o presar cu sare şi boia şi o dau gata fără să-mi pese de glicemie şi colesterol. Ştiu clar că zece prozacuri n-ar avea un asemenea efect.

 

(Din Amintiri din bucătărie de Adriana Babeţi – în volumul Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, ed. Humanitas, 2012)

Lasă un răspuns