Festinul literar de vineri (12)

Seara, bunicii mănâncă la şase. Pe la şase fără cinci bunicul spune:

– Elencu, ştii ceva? Hai să ne luăm de-o grijă.

– Hai, nu sta, se-ncruntă bunica la nepot; i s-a făcut foame lui bunică-tău.

Bunicul mănâncă mai nimic: un ou fiert – bunicii ştiu şi numele găinii, şi ceasul când şi locul unde – , câteva linguri de supă, şi un măr creţesc sau lapte cu orez.

Nici la masă, bunica n-are astâmpăr. Mereu se scoală cu şervetul în mână. Apoi către nepot:

– Unde mi-i şervetul?

Ca şi cum nepotul i l-ar fi ascuns. Dar el e “cavaler” şi trebuie să i-l aducă.

– Şezi, Elencule, şi mănâncă, – o roagă bunicul.

– Ei, de asta-mi arde mie!

Totuşi, bunica mănâncă mai bine decât bunicul.

 

 

La patru şi un sfert după-amiază, bunica şi nepotul, faţă în faţă la masă la măsuţa rotundă, beau câte-un pahar de ceai.

– Rom vrei?

– Dacă vrei mata, bunică.

– Iaca nu vreu.

– Bine. Cum vrei mata, bunică.

– Da-ţi place ceaiul cu rom?

– De plăcut îmi place.

– Dă să ţi-l aghezmuiesc, moară de vânt. Nu-i de nasul tău, da’ face bine la stomah.

[…] Ceaiul fumegă. Paharul frige. Nepotul clatină în pahar linguriţa cu iniţialele bunicii. Sună lin, cu cling subţire, o linguriţă de zestre într-un pahar de ceai, când la fereastră cad fulgi mari şi eşti în casa bunicilor.

– Faci muzică, politaia, zice bunica.

– Răcoresc ceaiul; e prea fierbinte.

– Măi, că viteaz mai eşti, şoldane. Da’ eu de ce nu l-oi fi răcorind?

– Ştiu eu?

– Tu nu ştii nici cât a uitat puricele. Bea ceaiul fierbinte, că de asta-i ceai, şi de asta-l bei.

Între timp, bunicul se plimbă prin odaie, bându-şi laptele din ceaşcă. O înghiţitură de lapte, face câţiva paşi, parcă meditând, se întoarce şi iar mai bea puţin.

 

 

Bunicii mănâncă mai mult lucruri albe: două ouă fierte (care-s trandafirii, abia luate din cuibarul găinei care şi acum întreabă de oul ei); smântâna din strachina acoperită cu frunză de brustur (şi smântâna are o undă trandafirie); pâne, unt, brânză de vacă, colţunaşi, sparangă, orez, lapte cu griş şi alte asemenea.

Şi bunicii sunt albi.

Totul e alb în pavilionul din mijlocul amiezei aurii.

Dar iată că, într-o zi, nara nepotului, abia venit de la şcoală, parcă simte culoare nouă mijind fraged în adâncul albului de toate zilele. Îşi mănâncă ouăle trandafirii, apoi mămăliguţa cu brânză şi smântână. Aduce Măriuca şi un pui fript care-i castaniu ca o vioară veche.

Dar de unde vine unda fragedă? Parcă vor să răsară zorii, dar nu în văzul ochilor, ci în simţirea nasului care, stârnit mereu, caută, nu găseşte, uită şi iar îşi aduce aminte.

S-a isprăvit şi cu puiul fript, adus ca pentru trei, dar mâncat mai cu seamă de unul: nepotul.

Gata. Nu? Mai e ceva?

Gata să se ridice de pe scaun, nepotul se lasă iar, pecetluit de ochii bunicei.

– Na, nătărăule!

Fragii! Ard fraged în strachina de lut.

Îţi vine să-i săruţi dintâi.

– Magarule! Sărută mâna bunicei. Ea, săraca, ţi i-o cumpărat.

 

 

(Din În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1988)

 

 

Lasă un răspuns