Festinul literar de vineri (7)

Aurelio Zingoni – Mămăliga

Mă aflu într-o casă ce întruneşte trăsăturile diferitelor locuinţe prin care am trecut în decursul existenţei mele nomade de exilată, dar care revelează, exacerbând-o ca pe o savantă punere în scenă, acea dezordine triumfătoare pe care eu o consider creativă. […]

În mijlocul acestei învălmăşeli tronează o mare masă ovală, gata pregătită pentru oaspeţi, acoperită cu o pânză imaculată, contrastând cu dezastrul din preajmă, ce pare a nu o atinge. Oameni dragi mie stau în juru-i, într-o atmosferă de sărbătoare, oarecum solemnă, dar nu scorţoasă. […]

Acest mic grup pestriţ este alcătuit din oameni aparţinând tuturor naţiunilor: printre ei sunt japonezi, englezi, americani, olandezi şi chiar argentinieni, dar şi români. Par senini, cu sufletul împăcat, uniţi printr-un fel de acord tacit.

În mijlocul mesei se lăfăie o mămăligă uriaşă, aurie, din care se înalţă un abur generos pe care convivii, uniţi pacă printr-un misterios curent, îl aspiră, impregnându-se de mireasma lui fadă şi binefăcătoare, cufundaţi într-o aşteptare reculeasă, într-un fel de extax surâzător.

La un moment dat, parcă presimţind un miracol, toate capetele se întorc spre un colţ îndepărtat al camerei. Prin uşa micii bucătării care, dintr-odată, se arată a fi cea din apartamentul nostru de odinioară, din Bucureşti, înaintează o femeie măruntă şi plinuţă. Stă dreaptă, ca pentru o ceremonie. Cu o mândrie pe care o recunosc, ea ne înfăţişează ca pe o ofrandă o cratiţă grea, din care se răspândeşte un miros cald, atâţător, neasemuit: mirosul sublim al sarmalelor.

E Esti, strălucind de o lumină ce pare a sălăşlui în ea; îmbrăcată în rochia-i de sărbătoare cu floricele, foarte emoţionată în faţa acestor musafiri veniţi din asemenea depărtări şi pe care trebuie să-i servească. […]

Deşi nu împărtăşeam aceleaşi puncte de vedere, aceleaşi obsesii, mi-am dat seama că nasul nostru, că papilele noastre gustative erau peste măsură de sensibile la aromele, la miresmele, la gusturile care ne-au legănat prima copilărie: parfumul borşului, mirosul îmbătător al musacalei, extazul olfactiv care ne cuprinde când, în bucătărie, sunt copţi ardeii… Şi mai ales acea senzaţie caldă, intimă, pe care ne-o dă mămăliga sau o farfurie plină cu sarmale cu miros îmbătător. Toate aceste senzaţii declanşează în noi ecouri izvorâte dintr-un imaginar pe care-l aveam în comun, cel al unui univers insesizabil, dar iremediabil românesc.

 

(Întâia scrisoare către Agnès – Un fir de mărar şi cerul albastru de Sanda Niţescu, Cartea Românească, 2008)

Lasă un răspuns