Relaxare de weekend şi o recenzie de restaurant

Îmi propun de mult timp să ajung la un restaurant. N-aş putea să vă redau în cuvinte imensa poftă pe care mi-a făcut-o o recenzie de pe Metropotam (nu dau link pentru că vă trimite la un articol pe care-l poţi citi doar dacă eşti membru şi poate nu vreţi) în care autorul lăuda o supă cremă de homar… Sâmbătă, pentru c-am considerat c-am aşteptat destul şi c-am amânat cum se cuvine o (potenţială) plăcere, ne-am făcut un plan de atac.

Am mers mai întâi la târgul de Sf. Mihail şi Gavril de la MŢR, trebuia cumva să ne facem poftă de mâncare. La târg, aceiaşi expozanţi dintotdeauna, flori, miros de sarmale şi mici, vin, bijuterii şi vase handmade, antichităţi. Mi-au furat ochii nişte maşini de scris, câteva farfurii şi nişte linguriţe ludice. Deşi la târgurile astea eu caut invariabil să-mi refac stocul de dulceaţă de cireşe amare, nu găsesc deloc ce-mi trebuie şi mă las ademenită de cozonaci. Nu cumpăr niciodată, căci şi la capitolul ăsta stau foarte bine la amânare. Am plecat de acolo mai bogată cu 3 perechi de cercei, cadou de la Luc.

De la Victoriei am luat-o încet spre Romană. Era o zi ceţoasă, dar nu friguroasă şi ne-am bucurat de ea cum am ştiut. Am fotografiat locuri care mi-au atras atenţia şi când am ajuns la restaurant senzaţia de foame era la limite normale, dar pofta, dublată de anticipare, crescuse ca Prâslea.

Don Vito e un restaurant pe Mendeleev şi de cum intri îţi dă un sentiment de bine. E aglomerat, dar ăsta nu e un inconvenient, e ca-ntr-o casă de oameni aventuroşi care s-au hotărât să-şi ţină amintirile la vedere. Aici, tematica respiră din fiecare fotografie, e imposibil să nu vezi referinţele la Naşul. Moment de confesiune: eu n-am văzut niciun film din serie, dar întotdeauna am vrut, aşa că Luc mi-a promis un maraton mafiot de neuitat. Curând!

Ştiam că vreau supa de homar, aşa că am răsfoit meniul doar pentru felul 2. Am cerut un pahar de vin roşu (eu) şi o bere (Luc) şi ne-am uitat primprejur. Sunt saloane de fumători şi nefumători, apropiate, dar chiar dacă erau destui clienţi, fumul nu pătrundea până unde eram noi. Bilă albă! Mi-a plăcut şi terasa, cred că e foarte primitoare vara. Erau şi acum oameni, dar părea puţin mai frig acolo, evident. Chelneri amabili, muzică variată, destul de tare ca s-o auzi, dar să nu te deranjeze. Am auzit şi puţină italiană, semn că lucrurile stau cum trebuie acolo.

Crema de homar nu m-a dezamăgit, ba chiar dimpotrivă, şi mă bucur c-a fost aşa, am acum un motiv palpabil să revin la Don Vito. A sosit fierbinte-fierbinte, într-un vas încăpător, iar pentru 16 lei cât a costat a fost multă şi delicioasă. Gustul nu era foarte pregnant, dar ştiai că e acolo cu fiecare înghiţitură pe care o luai, iar creveţii erau din cei proaspeţi, cu gust plin. Alături de focaccia simplă, a fost un adevărat răsfăţ pentru papile. Pizza vegetariană pe care am împărţit-o a fost şi ea gustoasă, cu blat subţire şi legume bine pregătite, iar sosul pe care l-am cerut a fost picant cu măsură, ca să se simtă şi gustul roşiilor.

 

Am plecat liniştiţi de la Don Vito şi ne-am promis să revenim, convinşi şi de atmosferă şi de mâncare.

 

 

 

Am hoinărit apoi pe străzi necunoscute, am inspirat aerul rece şi, după o tură de parc, am ajuns acasă relaxaţi. Voi cum aţi petrecut? Ce restaurante bune aţi descoperit în ultima vreme?

 

Lasă un răspuns