Colţ de Bucureşti

Am fost de curând la un eveniment organizat de Fundaţia Calea Victoriei, unul din ultimele din cadrul Lunii Bucureştilor, unde am urmǎrit un documentar realizat de regizorul Vlad Trandafir cu oameni frumoşi din spaţiul cultural românesc (Dan C. Mihǎilescu, Neagu Djuvara, Vintilǎ Mihǎilescu, Radu Paraschivescu etc). Ȋn cadrul documentarului, toţi aceştia împǎrtǎşesc privitorului amintiri legate de o anume stradǎ/ zonǎ din Bucureşti. Site-ul e aici şi e plin de poveşti.
Mi-a plǎcut pentru cǎ a fost ca o expunere a unei geografii intime. Un loc care stârneşte reacţii afective pentru cǎ amintiri profunde se leagǎ de el. Pe strada aia s-a îndrǎgostit unul de o fatǎ cârnǎ, în Cişmigiu erau câinele Ţiganu’ care era îngrijorat de soarta unui om, o cârciumǎ de cartier trece prin momente de panicǎ şi multe ale crâmpeie de trǎire, lucruri mici sau mari, dar esenţiale.
Nu m-am nǎscut în Bucureşti, dar l-am iubit din momentul în care m-am mutat aici, acum aproape 14 ani. M-am îndrǎgostit de anticari, de Mântuleasa unde am fǎcut primul meu pelerinaj (venisem de acasǎ infuzatǎ cu Eliade), de casele vechi, de parcul Ioanid, de facultatea din Edgar Quinet (ce tare a fost sentimentul ǎla de la început când am pǎşit în holul mare zicându-mi “acum şi eu învǎţ aici”), de oamenii noi, de toate lucrurile care aşteptau sǎ fie dobândite.

 

Dupǎ documentar, mergând spre casǎ, mi-a rǎsǎrit în minte propriul meu colţ de Bucureşti. Nu ştiu de ce şi de unde a încolţit tocmai amintirea asta, dar m-am lǎsat purtatǎ de ea.
                               Sursa

Era din vremea când lucram la Institut. Era primǎvarǎ, cald, frumos, mugurii împingeau şi voiau sǎ iasǎ, florile împrǎştiau aburi calzi, dimineţile erau frumoase ca o acuarelǎ şi, în partea aia de oraş, tihnite. Ajungeam la Parcul Ioanid cu mult înainte de ora la care trebuia sǎ fiu în birou. Stǎteam pe bancǎ, mǎ uitam împrejur ceva vreme şi apoi o luam uşor pe Dumbrava Roşie. Serendipity nu era deschis la ora aia, dar oamenii de acolo mǎ lǎsau sǎ stau în balansoar, sǎ citesc, ba uneori, dacǎ mi-era poftǎ, mi-aduceau şi sucul ǎla rǎcoros de aloe cu aromǎ de rodie. Stǎteam şi citeam. O orǎ, o jumǎtate de orǎ, cât mai era pânǎ ce începeam programul… Era ca o incantaţie protectoare, terapia mea de linişte înainte de începerea lucrului. Mi-era bine acolo, singurǎ şi legǎnatǎ. Mǎ gândeam doar la ce citeam, suspendatǎ într-un moment pe care, mult dupǎ ce n-am mai fǎcut asta, l-am alǎturat de adjectivul “fericit”. N-am mai fost la Serendipity de multişor, dar şi doar pentru întâmplarea asta ar merita, poate, o vizitǎ cât de curând.

Ǎsta-i colţul meu. Unul din colţurile mele din Bucureşti. Dar mǎ intereseazǎ şi poveştile voastre :).

 

2 Comentarii

Lasă un răspuns