Casele vieţilor noastre

Mi-am dorit cartea asta de când am vǎzut-o menţionatǎ şi mi-am cumpǎrat-o de la lansare, sigurǎ cǎ va fi o cumpǎrǎturǎ de bun augur. Acum, când de-abia am terminat-o, sunt încǎ plinǎ de ea şi aştept cu nerǎbdare şi proba timpului.
Bine scrisǎ (numele mari de pe copertǎ nu lasǎ loc la interpretǎri), Casele vieţilor noastre e o carte închegatǎ, un document şi un ghid de savoir vivre, o plonjare adâncǎ în sine, în cǎutarea amintirilor. Avem pe de o parte o cronicǎ emoţionantǎ a trecerii de la burghezie la epoca postbelicǎ a blocurilor, cuşti verticale lipsite de poezie, iar pe de alta, efortul de a pǎstra o oarecare ordine într-o perioadǎ marcatǎ de vizibile schimbǎri sociale.
De la prima paginǎ, Casele vieţilor noastre te transformǎ în musafir. Cǎlǎtoreşti condus de amintire şi prin pivniţe, şi prin poduri, participi la tabieturile casei, înregistrezi mirosurile diverse şi urmǎreşti cum memoria gazdei idilizeazǎ şi cele mai banale aspecte. Ȋţi dai seama cǎ “orice întoarcere la o perioadǎ fericitǎ a vieţii e o manierǎ de a ţine timpul pe loc” (Gabriel Liiceanu). Iar capacitatea de a te bucura de lucruri mici, fie ele trecǎtoare şi fragile, e un semn de sǎnǎtate psihicǎ.

Casele în care locuim nu sunt lipsite de importanţǎ –  avem nevoie de ele fie şi doar în chip de adǎpost – dar sunt marcate de o anume efemeritate. Rari sunt, aşa cum spune Ioana Pârvulescu în prefaţa acestei cǎrţi, oamenii unei singure case; cu puţine excepţii, cei care au rǎspuns demersului acestui volum colectiv şi-au preumblat poveştile prin mai mult de o locuinţǎ.
Nostalgiile locative cuprinse de carte sunt diverse: case pe strǎzi tihnite şi provinciale, case “cotropite romantic de verdeaţǎ”, construite aproape de la zero şi rǎspunzând unor nevoi interioare, cǎmine cu mobile pântecoase din alte orânduiri şi cu atât mai fascinante, case de mahala, cu prispǎ sau pridvor, case care te conţin şi care-s ca nişte prelungiri ale sufletului.
Cuvintele magice “glasvand”, “casǎ-vagon”, “pod”, “cotloane” se aflǎ la antipod cu întreruperea marcatǎ de comunism şi ale lui locuinţe comune, insalubre şi gǎlǎgioase, frica demolǎrilor sau cutremurul din ’77. Trecutul este cu atât mai frumos cu cât schimbarea a fost mai drasticǎ. Trecutul are parfum şi pentru cǎ ţine de copilǎrie sau de tinereţea timpurie, timp al poveştilor şi al lipsei de griji.
Poveştile caselor sunt fabuloase. Plec mai departe, convinsǎ cǎ voi reveni la textele scrise de Ana Blandiana, Antoaneta Ralian şi Victor Ieronim Stoichiţǎ. Toate au ceva magic, dar acestea trei mi-au prins sufletul mai strâns. La fel, şi tot felul de detalii savuroase:  binoclul unei strǎbunici amatoare de opere vieneze şi nebunul Gheorghiţǎ care-i pune chipiu statuii lui C.A. Rosseti, cântându-i cântece patriotice (Adriana Bittel); casa de la Comana cu gutui printre cǎrţi şi uşa înaltǎ de un metru a camerei de scris, care fǎcea “trecerea prin ea [sǎ semene] cu un act de penitenţǎ, cǎruia cu timpul i-am acordat chiar acest înţeles simbolic” (Ana Blandiana); Sonata Lunii cântatǎ de mâini dibace cu geamurile deschise spre cerul înstelat şi îmbǎtǎtorul parfum de regina-nopţii (Antoaneta Ralian); copilul care suferǎ când bunicul vinde o
enciclopedie ilustratǎ a primului rǎzboi mondial (Gabriel Liiceanu); fotoliul unde un puşti citea romane de aventurǎ şi mânca bomboane (Radu Paraschivescu).
Casele vieţilor noastre respirǎ nostalgii prin toţi porii. Cred cǎ e o carte-radiografie, o punte între trecut şi viitor, dar marele ei merit este cǎ ne aratǎ cǎ modul cum trǎim şi unde trǎim au importanţa lor în devenirea celor care suntem.
Casele vieţilor noastre, Ed.Humanitas, 2014.

1 Comentariu

Lasă un răspuns