Ce-am mai fǎcut

  • Am terminat douǎ cǎrţi: în primul rând, Lorelei, de Ionel Teodoreanu. Stiu c-am ratat cu vreo 14 ani citirea ei, dar mi-a fǎcut atât de bine, mai ales cǎ în ultima perioadǎ, câteva luni bune, am rǎsfoit multe cǎrţi în englezǎ. Am avut atâta nevoie de cuvinte proaspete, în limba  noastrǎ cea frumoasǎ, am avut nevoie de metafore vibrante, am avut nevoie chiarşi de o poveste de dragoste. M-a fǎcut sǎ mǎ gândesc la perioada când eram la cursul de improvizaţie, unde trebuia sǎ fii mereu atent, mereu pe fazǎ, sǎ zici şi sǎ faci ceva care sǎ fie în acord cu personajul tǎu. Mi-e dor de oamenii deacolo, ce bine c-o sǎ fie un festival dedicat improvizaţiei în septembrie (mai
    multe aici). A doua carte, Jocullui Ender. A avut-o Luc, a citit-o repede şi mi-a pasat-o şi mie. Eram curioasǎ şi am citit. A fost ok, am început bine, dupa jumǎtate m-am plictisit, apoi m-a prins din nou. Fiind doar a doua carte de SF cititǎ vreodatǎ de je, nu pot sǎ nu compar. Noi, pe care am citit-o de douǎ ori- o datǎ în facultate şi apoi pentru recenzia de pe booklog, a fost mult mai bunǎ. Poate c-o sǎ merg şi la film.
  • Am fost acasǎ şi mi-am bǎgat capul într-o sacoşǎ plinǎ cu mere tocmai cǎzute din pom. A fost bine! Mi-am adus aminte aproape instantaneu de o secvenţǎ de la sfârşit de Bǎrbierul din Siberia, unde un personaj se ascunde într-un pod plin cu mere lucioase. Pfoaaaai, cum tre’ sǎ miroasǎ acolo!
  •  Dupǎ mult timp, prea mult, jap, jap, Ioana, am fost la teatru. La Godot, sǎ vedem Marea iubire a lui Sebastian. Deşi mi-e sufletul plin de Sebastian, îi citesc Jurnalul cu religiozitate în fiecare primǎvarǎ de vreo 5-6 ani încoace, piesa n-a fost pe placul meu. Dar… L-am iubit pe Marius Manole. Ca şi Puric, poate sǎ ţinǎ o piesǎ singur, sǎ nu lase ştacheta niciodatǎ, indiferent de condiţii, sǎ dea totul, mereu dedicat meseriei ǎsteia pentru care se vede cu cât har trǎieşte. La sfârşit, era epuizat. Ca orice om hrǎnit din energia lui, îmi venea sǎ urc pe scenǎ sǎ-l strâng într-o îmbrǎţişare lungǎ. Invidiez foamea asta de teatru, de personaj, pe care o are Marius Manole, şi, da, îmi dau seama cǎ invidiez, de fapt, pasiunea pe care o are (asta spune multe despre mine).
  • N-am mai gǎtit. Am mâncat ciorbǎ fǎcutǎ de tata- cea mai bunǎ!- şi salate. Cu urdǎ. Când mergi ca mine la atâtea restaurante (o, da, îs o nefericitǎ!), iei proporţii fǎrǎ sǎ bagi de seamǎ. Da’ ce bine e sǎ mǎnânci bun, nu? Ȋn ultimul timp, am fost la Lente, la Divan şi Alioli (care are cei mai buni creveţi pe care i-am mâncat eu vreodatǎ). Plus un indian de care n-am scris încǎ. Nom-nom peste tot, fǎrǎ şagǎ. Ȋncercaţi.
  • Aşa cǎ, salate. Mǎ rog, şi pizza, şi brownie ca ǎsta, fǎrǎ Aperol, dar cu vin, cǎ doar nu de multe ori ne adunǎm pentru o searǎ de remi (am fost a treia de data asta, la naiba; îs prea conservatoare, cicǎ).

  •  

     

    Scurte: am ajuns, în sfârşit, la Pain Plaisir, pe care îi doream în viaţa mea de la petrecerea Good Food; am descoperit Journey Pub care aratǎ foarte frumos, pǎcat de servirea înceatǎ; sunt la zi cu Mad Men, de-abia aştept sǎ reînceapǎ. Acum mǎ amuz uneori cu Veep şi o sǎ mai dau o şansǎ şi Web Therapy pentru cǎ cicǎ e improvizat; am vǎzut un film foarte bun, Take this Waltz, vǎ recomand cu mare drag sǎ-l vedeţi şi voi; ziua Franţei am petrecut-o în parc, nu la ambasadǎ, dar a fost fain şi acolo; m-am jucat badminton cu Luc care mǎ ironizeazǎ mereu, deşi eu sunt super-talentatǎ la jocul ǎsta; are mare noroc cǎ e drǎguţ.

    Pe curând!

 

Lasă un răspuns