Mămăligă în straturi

Săptămâna trecută m-a năpădit o poftă mare de mămăligă. Am vorbit la serviciu despre  mămăligă, am citit apoi articolul ăsta al lui Doru Panaitescu, papilele s-au răzvrătit și pofta și-a făcut propria lege, mi-a dat șah mat și-a urcat în mine până când n-am mai știut ce să fac cu ea decât s-o potolesc.

Nu mă pricep cine știe ce să fac mămăligă. Cu cât se termină mai repede procesul și pot să mănânc, cu atât mai bine. Când merg la Ploiești, mă uit uneori cu un amestec de respect și mândrie la tata care are atâta răbdare încât să nu facă o mămăligă rapidă și stă și amestecă cu concentrare în ea până ce capătă consistența care-i place lui. Mie dă-mi un pachet de mălai din cel de la Panzani (best ever pentru mămăligi rapide și delicioase) și-n trei minute îți pun pe masă ditai soarele galben, numai bun de combinat cu brânză și smântână.

Nici la asta de acum n-am muncit de m-am spetit.

Am făcut mămăliga cu mălai Panzani, am amestecat-o cu lapte, am mai lăsat un pic pe foc până ce acesta a fost absorbit.

Jumătate din mămăligă am turnat-o într-o formă de yena, am amestecat-o cu jumătate de cutie mare de smântână și un strop de sare. Pe deasupra am pus un strat de măsline, unul de ceapă verde, unul de brânză de capră, iar la final am pus jumătatea de mămăligă rămasă, amestecată cu restul de smântână. Pe deasupra am ras cașcaval. La final am făcut câteva adâncituri în mămăligă și-am pus acolo câte un ou de prepeliță. Am dat vasul la cuptor cam jumătate de oră. A ieșit rumenită delicios în câteva locuri și nu m-am lăsat până nu le-am venit de hac chiar dacă frigeau de mama focului (pun intended).

E bună de luat și la serviciu, a doua zi, și încălzită în cuptorul cu microunde.

Voi ce pofte românești aveți?

Mara Mura, paradisul dulce de la Ateneu

Deși a trecut cam o lună de când am fost pentru prima dată la Mara Mura, amintirile nu s-au estompat. Mi-aduc perfect aminte de senzația c-am pășit într-un loc magic, mi-amintesc de gustul bun al prăjiturii și de toate detaliile atât de ingenios gândite.

E greu să nu zâmbești sau să nu visezi când stai la masă și-n jurul tău totul te atrage: cănile supradimensionate transformate în vaze de flori, peretele din cărămidă, florile de pe masă, scaunele personalizate și joase, farfuriile și lingurițele elegante. Da, pare, cel puțin la prima vedere, un loc plin de dulce, dar nu edulcorat. În orice caz, domnițele îl vor aprecia mai bine decât domnii, pentru că se vor regăsi mai mult în partea de design; prăjiturile sunt, fără îndoială, pentru toată lumea.

Citește mai mult

Pizza cu blat de conopidă

Lucrurile au început așa:

Eu: Când venim acasă, vreau să fac pizza cu blat de conopidă. Vreau să văd cum e.

Luc (siderat): Hă? Hă? Ce? De ce să strici bunul nume al pizzei cu prostia asta?

Nu m-am țăcănit, nu doresc neapărat să mănânc dietetic, deși zeii-mi sunt martori c-ar trebui, dar ca orice lucru pe care-l fac, curiozitatea e mereu cea care vine prima. După ce-o satisfac, e posibil să recidivez, în funcție de rezultate, dar de obicei merg spre alte și alte vârfuri care se vor cucerite. Acum c-am încercat blatul de conopidă, pot să zic că merge și că e o variantă pe care merită s-o iei și tu în considerare.

Citește mai mult

Sandviș cu piure de năut și avocado

De vreo câteva zile sufăr iar de insomnii. Am mai trecut prin asta, dar parcă episoadele astea nu erau atât de dese. Mă trezesc zile întregi la rând la 4.30-5.00 și tot ce pot face e să ascult cu sforăie Luc și să stau cu ochii închiși, sperând… Dar somnul nu mă ia, poate doar vreo ațipeală lipsită de vlagă. Nu ajută nici că, de curând, mi-am depășit recordul personal la vise, ajungând și la șapte într-o noapte. Sunt încă în poziția omului care poate să glumească pe seama acestui lucru, dar dacă o să continue, o să am nevoie de sfaturi de la alți insomniaci.

Asta mă face un pic prea mult chefless. Nu plictisită, nu neinteresată, doar chefless. Așa că sâmbăta ce tocmai a trecut am stat. Mi-am aprins un bețigaș parfumat și-am staaaaaaat. E greu să nu faci nimic, dar e bine. E greu pentru că mintea lucrează și-ți spune că stai degeaba și că asta n-are cum să fie în ordine, dar e bine atunci când îți dai voie să simți tot ceea ce simți și îmbrățișezi starea. Aia e, în momentul ăla nu faci nimic și o să fie bine. Na, n-am făcut chiar nimic: m-am uitat la nu știu câte episoade din Downton Abbey (iar!) și la două filme: unul spookyThe Witch – , și unul romantic și janeausten-ian – Mansfield Park.

Citește mai mult

Ce-am mai făcut

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

A trecut deja ceva vreme de când n-am mai apucat să scriu aici. Viața mă trage în altă parte, un nou job îmi acaparează atenția și simțurile, iar când ar trebui să mă ocup de blog, tot ce vreau e să mă odihnesc. Au fost (aproape) două luni grele, dar sper să îmi revin și să regăsesc timpul de a mă dedica din nou povestitului. Totul ține, ca de obicei, de planificare și îmi place să cred că pot face chestia asta fără mari bătăi de cap.

Ultima dată vă spuneam despre apariția unei cărți în care se află și un text al meu, iar acum pot să vă spun și despre lansarea propriu-zisă. Sau mai bine zis, lansările, pentru că au fost două și eu am fost la amândouă. Știam că nu vreau să vorbesc (am trac mare atunci când trebuie să vorbesc în fața unui public) și lucrurile au decurs conform planului meu la lansarea din București. La Ploiești, însă, n-am „scăpat” și bine am făcut. N-am fost niciun Cicero (nu cred că se aștepta cineva la asta, oricum :P), ba chiar am și admis în fața sălii aceleia pline că îmi tremură picioarele, dar sentimentul de după a fost foarte fain. În fond, odată cu cartea asta s-a întâmplat și debutul meu și cuvântul ăsta e destul ca să mă facă să zâmbesc cu gura pân’ la urechi. Așa c-am zis „fie ce-o fi” și m-am dus în fața oamenilor și mi-am recunoscut slăbiciunile. 🙂 Acum câteva zile am terminat cartea și mă bucur că am ocazia să fiu între aceleași pagini cu toți oamenii aceia care și-au împărtășit o felie importantă din ceea ce-i face pe ei să fie ei: nostalgia după locuri și ființe care au fost.

Citește mai mult

Ioana din carte

Afis Lansare de Carte Bucuresti

Se lansează săptămâna asta o carte. O carte pe care de-abia aştept s-o ţin între mâini, s-o miros pe îndelete, să sorb toate cuvintele rânduite în ea. O aştept cu o înfrigurare diferită de altele pentru că, în cartea asta, câteva pagini sunt scrise de mine.

La sfârşitul anului trecut am primit o invitaţie căreia n-am putut să-i zic “nu”. M-am răsucit şi învârtit, am plonjat în amintiri şi am scris. A fost greu pentru că mi se cerea să vorbesc despre Ploieşti, oraşul meu natal. E greu să vorbeşti despre un loc pe care ai impresia că de-abia acum îl descoperi. Am stat acolo 18 ani, dar în tot timpul ăsta, în afară de şcoală, eu mai mergeam doar la biblioteca judeţeană (poate de asta unul dintre lucrurile despre care am vorbit în carte face referire chiar la asta).

Citește mai mult

Marin Seafood Grill sau cum să alini pofta de fructe de mare

Marin seafoodgrill

Marin Seafood Grill e un loc mic în Centrul Vechi care alină poftele de fructe de mare pe loc. Un fel de fast-food cu capturi marinăreşti dintre cele mai delicioase. Daţi o fugă pe Gabroveni şi-mi veţi da dreptate.

Mie mi s-a părut bun. Foarte bun, mă hazardez să spun, deşi n-am fost decât o dată acolo. Dar ce-am mâncat mi-a picat tare bine, m-a fermecat gustul de jar şi mi-am pus în gând să încerc tot ce are meniul lor de oferit.

Poţi trece uşor pe lângă micul restaurant. Mesele de afară dau un aer improvizat locului, deşi s-au străduit să-l facă să arate cât mai conform cu ideea generală despre mare şi peşte. Înăuntru te întâmpină bucătarii şi un meniu nu foarte stufos, dar incredibil de atrăgător. Mirosul e bonusul care-ţi pune apetitul în mişcare, preparatele fiind gătite pe plită cu lemne.

Citește mai mult